Da, o să reușesc!

Vreau să alerg un maraton și o să și ajung la finish – așa începe povestea mea. Așa începe, practic, povestea oricărui alergător de maraton.

În 2004 eram prin Heilbronn, Germania, și am aflat că în câteva zile urma să se desfășoare un maraton, tradițional deja la acea dată. Un maraton al vinului.  Am ieșit să văd și eu grozăvia: cine se poate încumeta să alerge 42 și ceva de km? Obosești doar gândindu-te la această distanță. Surpriza a fost imensă: șirul de alergători nu se mai termina! Deși eram pasionat de sport, nu alergam mai mult de 2 km. Văzând însă entuziasmul participanților mi-am zis: trebuie să alerg și eu un maraton. Trebuie! Pot? Habar n-am. Dar știu că o să reușesc să ajung la finish. Cumva.

Poate sună ciudat, a clișeu, dar în acea zi am luat o decizie care mi-a schimbat viața. 

Evident, nu știam nimic despre alergare, darămite despre o alergare de 42 de km. Nu știam pe nimeni care să fi alergat maratonul. Nu știam pe nimeni, în Sibiu, care să-mi poată da sfaturi. Nici nu m-am chinuit prea tare să aflu prima greșeală pe care am făcut-o. Ulterior am aflat că, la acea dată, în Sibiu erau doar vreo 4 persoane care făceau așa ceva. Mi-au devenit buni prieteni între timp și am primit sfaturi neprețuite de la ei.

Îmi doream să găsesc o competiție în apropiere de oraș; mare mi-a fost mirarea să descopăr că, nu mai departe de Mediaș, în fiecare lună mai, se desfășura Maratonul Sighișoara – Mediaș. Mi-am ales cursa din 2005 pentru debut.

Cu tot entuaziasmul, mi-am dat seama că acesta nu mă va ajuta prea mult să ajung la final, dacă nu mă antrenez. Împreună cu un coleg de parașutism, am început antrenamentele, în ianuarie 2005. Vorba vine antrenamente, că le făceam strict după ureche. Am început cu fabuloasa distanță de 3 km. Primul meu iad. Cu greu am ajuns la capătul lor, care nici nu erau 3 de fapt, ci doar 2.4 km (tura celebră de Sub Arini), dar așa apreciasem noi că ar fi. Mă întrebam cum voi ajunge să alerg 42 de km, dacă era să îmi dau duhul după 3? Trupul era slab, dar mintea puternică. Era singura resursă interminabilă.

Alergam cam de 2 ori pe săptămână, dar nu prea progresam.

Cu greu atingeam 10-12 km. Prin martie ajunsesem la 15. Apoi am aflat, de la un profesor de sport, că dacă reușesti să fugi 21 de km la antrenamente,  jumătate din distanța maratonului, vei reuși să alergi tot maratonul. Dintr-o dată aveam un țel. Timp însă nu mai era. M-am hotărât să alerg cei 21 de km cu 3 zile înainte de competiție. Așa credeam: o să fiu în cea mai bună formă și numai așa eram 100% convins că o să reușesc în încercarea mea. Am alergat cu greu 7 ture de Sub Arini. Credem că am alergat 21 de km.În realitate însă am parcurs doar 16,8 – am aflat-o mult după cursă :)))). Eram totuși fericit, țelul intermediar a fost atins.

Plin de încredere, am pornit spre Sighișoara, în dimineața concursului, alături de colegul meu și de buni prieteni și susținători ai mei. Făcusem 21 de km în antrenament, ce poate să mai însemne încă 21? Planul de cursă era clar: să parcurgem cursa împreună, orice ar fi, și să ajungem la finish.

Cu mari emoții la linia de start, într-o cursă cu doar 50 de alergători (primul contact cu ceea ce înseamnă sportul de masă în România lui 2005), ne-am avântat spre necunoscut. Nu știam nimic de rimt de cursă, dozarea efortului, revitalizare. Am alergat fix cum o făceam la antrenament. Evident, cei mai buni au luat-o zdravăn înainte. Dar nu eram ultimii, rămăseseră destui alergători în urma noastră. Pe la km 10 eram ai nimănui: mult în față fruntașii, mult în spate cei mai cumpătați. La km 25 însă, celebrul zid al morții ne-a dovedit: colegului meu i s-a facut atât de rău încât a fost cât pe ce să leșine. Am rămas cam 15 minute pe loc: mi-a zis că o să continue, venise și o mașină a organizatorilor cu apă și banane, care l-au revitalizat. S-a trezit cât de cât, eram back in business! Sau așa credeam noi. Iadul însă de abia acum începea: neantrenați, sfârșiti, cu moralul la pământ, fiecare pas din cei 17 km rămași au devenit un infern. Cele 15 minute de pauză m-au terminat. Corpul nu mă mai asculta, o voce îmi spunea mereu “renunță, renunță!”.

În 17 km am făcut vreo 50 de opriri, tălpile mă dureau, picioarele erau ca două bețe de bambus, mintea îmi juca feste. Dar ne aveam unul pe altul, iar cei de la punctele de revitalizare ne încurajau: „haideți, mai aveți puțin, nu urcați în autobuz!” – autobuzul din coada plutonului le făcea cu ochiul celor care vroiau să renunțe și îi purta izbăvitor, dar rușinos, spre linia de finish. Nu l-am luat. Ce naiba, nu venisem aici să renunțăm!

Când am intrat în Mediaș, deși mai aveam vreo 3 km, am prins un pic de curaj. Haide, o să reușim! Puținii spectatori de pe traseu ne priveau cu simpatie, ne încurajau și prin asta ne împingeau de la spate. Mai văzuseră probabil destui ca noi și își dădeau seama cât contează o încurajare.  Cu 500 m înainte de finish am început să auzim muzica din zona de sosire. Am prins aripi. Vroiam să se termine odată totul.

4 ore, 1 minut și vreo 37 de secunde. Cam atat a durat primul meu maraton.

Un rezultat foarte bun, pentru cursa pe care am avut-o. Și mai ales pentru cât nu m-am antrenat.

Dar, peste toate, sentimentul pe care l-am avut cand am trecut  linia de sosire nu poate fi descris pe deplin în cuvinte: sunt zeu, nemuritor, extraterestru, sunt stăpânul propriilor mele slăbiciuni. Doamne, și acum mă emoționez gândindu-mă la acele clipe…

Acesta a fost începutul.

Au urmat cam 60 de curse de anduranță: maraton, semimaraton, triatlon, duatlon.

În 2009 și 2010 am fost finisher Iron Man (3,8 km înot + 180 km bicicletă + 42,195 km alergare).

În 2012, am câștigat cel mai drag semimaraton al meu, cel din Sibiu.

Am ajuns să mă implic în organizarea Maratonului Internațional Sibiu și a altor competiții, și ca un firesc, am renunțat la „cariera” de jurist pentru a mă dedica antrenoratului, organizării de competiții, sportului și comunității sibiene de sportivi.

Morala poveștii

Nimic nu este imposibil, în sport și în viață, atât timp cât îți dorești și perseverezi în ceea ce îți propui. Și mai mult, suntem datori să avem grijă, zi de zi, de sănătatea noastră sufletească și trupească.